Cărți deschise pentru minți deschise

Cărți deschise pentru minți deschise

Prin sloganul „Cărți deschise pentru minți deschise“, Editura Herald îşi doreşte să pună în prim-plan rolul crucial pe care cărțile îl joacă în educația non-formală şi în demersul individual de îmbunătăţire a propriei vieţi. Prin lectură, îi înțelegem mai bine pe ceilalți și reușim să ne facem înțeleși, contribuind astfel la crearea unui spaţiu interior mai armonios şi a unor orizonturi exterioare mult mai largi.

Cărțile Herald sunt instrumente care îți deschid perspective noi, îți oferă răspunsuri la întrebări esentiale și te ajută să gândești liber. Parcurgând texte fundamentale și domenii precum mindfulness, spiritualitate, parentaj, știință, psihologie, filosofie, dezvoltare personală, fiecare poate găsi noi vehicule pentru a înainta pe propria cale de dezvoltare. Anul acesta iti propunem din nou să te laşi purtat în lumea captivantă a cărţii şi să porneşti, alături de Bookstory într-o aventură a cunoaşterii.

Între 1 august și 1 noiembrie 2017, te invităm să intri în librărie si să descoperi cele 30 de cărți aflate în promoție.

 

3 ani de Bookstory

3 ani de Bookstory

cover 3 ani

Haideți să vă spun o poveste…

Se făcea că, într-o iarnă cu frig amarnic, dar cu multă lumină – c-așa-i rânduiala, cu cât rânjește mai abitir soarele iarna, cu atât e frigul mai dârz, de parcă lumina îl crește, ca pe-o floare – s-au adunat câţiva voinici… Și cum stăteau ei la sfat de mare taină, au socotit că ar fi bine să aducă oleacă de căldură în orașul lor împărătesc, cu trei nume vestite – Cluj, Kolosvar și Klausenburg.  Zis și făcut – au dat sfoară-n țară, căutând un liman de unde să-și înceapă truda bucuroși.Întâi au dat de-o matahală de căsoi de zici că nu se mai termina, dar nu mult a trecut și-au văzut că avea căsoaia mai multe măscări decât teatrul de peste drum. A mai trecut ceva vreme și s-au aciuat, cu mare înțelepciune, într-o căsuță cu scări ascunse și-nvârtoșate, pe care voinicii noștri au umplut-o cât ai clipi cu povești. Vedeți voi, ce știau ei și voiau să spună întregii obști era că hârtia cărților încălzește mai abitir dacă e citită decât dacă e arsă, și asta era marea lor taină.

1ehtp

Dar voinicii nu s-au oprit așa, cu una cu două – au adus în căsuța lor și sipete pictate cu măiestrie, cărți vechi cu scoarțele zugrăvite în fel și chip, o drăcovenie de mașină de scris de i-a mers vestea-n tot orașul și o puzderie de ajutoare ale Faurului Pământului – unul mare meșter cu foarfecele, altul cu mintea ageră și cuvântul meșteșugit, de-ți înnoda și deznoda mințile val-vârtej, până ce ieșea omul din căsuță și vedea lumea cu alți ochi, și încă unul, în stare să țeasă povești din aer și să le semene în mințile copiilor care se adunau să-l asculte. 

Și-au mai fost și alții, barzi și făcători de labirinturi, zmei și vrăjitori în stare să ia desene de cretă și să le facă să se miște pe ecrane de lețedeu, cum mă vedeți și cum vă văd, și-or mai veni și alții, că povestea nu-i gata încă, nici pe departe.

Și-așa trecu vremea și timpul se încălzi de-a binelea și din belșug – frigul se veșteji repede, chiar și sub rânjetul sucit al soarelui de iarnă, că voinicii noștri făceau să curgă pe ușița căsuței lor o căldură și-o lumină mai tare și mai bună. Căsuța, plină de povești cum era, s-a ținut dreaptă și lumina pe zi ce trece tot mai cald și mai vârtos, mai ales c-a mai venit o iarnă, iar a treia bate amarnic acum la geamuri.

Read more

Grigore Leșe – Acum știu cine sunt (Humanitas)

Grigore Leșe – Acum știu cine sunt (Humanitas)
Editura Humanitas, 2013
Editura Humanitas, 2013

Cartea asta „nu-i de șagă”, cum ar spune tatăl meu. Este una din cele mai serioase, profund introspective cărți pe care le-am citit, cel puțin din catalogul autorilor români. Grigore Leșe dă aici dovadă de un nebănuit dar pentru cuvânt – spun nebănuit pentru că, dincolo de muzicalitatea și ritmul (în sens literar) perfect stăpânite ale limbajului său, el reușește să mai adauge o dimensiune cuvintelor sale, una aproape sculpturală – nu arareori ai impresia, citindu-l, că vezi lucrurile pe care le descrie sub forma unor sculpturi simple, rugoase, din lemn cioplit, aranjate în inexplicabile și totuși familiare simetrii neolitice.

Este deopotrivă o carte așezată solid, emanând stabilitate și înțelepciune, și una tensionată, străbătută de fiori de amărăciune. Este o carte care dă impresia că l-a costat foarte mult pe autor – cuvintele sale sunt tot atât de brăzdate în fruntea lui, pe cât sunt de scrise pe foaie. „Acum știu cine sunt” este autentică, iar experiența acestei autenticități îți poate tăia respirația. Este cartea unei bătălii îndelungate, a unui zbucium neostoit al unui om prins în fălcile unei dileme aproape tragice – a cânta celor mulți ceea ce e menit celui singur, în deplină cunoștință de cauză.

Pentru cei care nu știu cine este Grigore Leșe și de ce anume s-ar apuca el să scrie o carte, pot spune multe, dar voi spune doar atât – este un țăran care s-a făcut pribeag între două lumi, de dragul nostru, celor care am uitat multe. Este exemplu viu al strângerii de inimă și al sentimentului de sfârșit de lume despre care scria Vasile Voiculescu în prozele sale scurte. Grigore Leșe ne cântă de departe și de demult, ne cântă Jungian, arhetipal, mitic. Și scrie aproape la fel de bine. N-o să mai găsiți o carte de felul ăsta prea curând. Și dacă simt eu bine, chiar deloc.

Oberon Zell-Ravenheart – Cartea ucenicului vrăjitor (Nemira)

Cartea ucenicului vrajitorNu trebuie să vă spun prea multe despre acest volum – pentru fanii Harry Potter, Cartea Ucenicului Vrăjitor este cel mai apropiat lucru din viața reală de un manual din biblioteca școlii Hogwarts. Defapt, de mai multe manuale, întrucât abordează practic majoritatea formelor de magie la care v-ați putea gândi, de la iluzionism la divinație, de la „apărare împotriva artelor întunecate” la magia vindecătoare. Din acest punct de vedere, cartea este o adevărată comoară de cunoaștere a credințelor și ideilor magice din întreaga lume, prezentate în forma unui manual practic, scris în special pentru copii, semănând destul de mult cu un manual pentru cercetași – înțesat cu exerciții, experimente, idei și jocuri.

Totuși, trebuie ținut seama de faptul că volumul nu este menit unei lecturi de recreere – intenția care îl animă pe autor este aceea de a incita o revoluție spirituală în omenire, apelând la puterea fascinantă și familiară a vechilor practici magice pe care oamenii încă le mai practică aproape instinctual. Oberon-Zell Ravenheart înțelege că bătaia în lemn, de exemplu, este un gest magic, a cărui semnificație o relevă și o reîncarcă de sens. Autorul este, dealtfel, fondatorul unei școli veritabile de magie – după modelul Hogwarts – ocupându-se deja de zeci de ani cu definirea și consolidarea religiei wicca (cunoscută și ca neo-păgânism). Luând toate acestea în considerare, noi cei de la BookStory le recomandăm părinților să citească această carte împreună cu copiii lor (recomandare pe care o facem în general părinților), pentru a putea trage liniile dintre superstiție nefondată și practică benefică pentru dezvoltarea unei minți disciplinate și mereu curioase.

Alena Ježková – 77 de legende pragheze (Curtea Veche)

77_legende_pragheze_coperta1Vă mai amintiți emoția aceea minunată pe care v-o putea stârni o carte cu povești atunci când erați mici? Eu aveam câteva căți la care țineam mai mult decât la orice jucărie – „Hanul din Spessart”, seria „Mary Poppins”, nebuniile „pulp” cu Tarzan. Le iubeam nu doar pentru poveștile lor, ci și ca obiecte în sine. Și trebuie să vă spun, lucrez în librării de multă vreme, dar au trecut mulți ani până să dau de un volum de care să mă pot îndrăgosti atât de intens ca de acesta.

Sunt sigur că dacă ați citit Harry Potter, v-a trecut prin cap ideea să încercați să vizitați Londra în căutarea unor repere pomenite atât de minunat în carte. La fel și cu „Neverwhere” a lui Neil Gaiman. Ei bine, această culegere de 77 de legende pragheze este parcă gândită special în scopul… mito-turismului, dacă vreți. Majoritatea textelor din volum se referă la clădiri și la străzi care există încă în Praga, fiindu-ne oferite chiar și hărți detaliate, inserate în paginile volumului, ca să le putem găsi!

Citim povești pentru că ele ne pot însoți, pentru scurt timp, chiar și după ce închidem cartea. Aventura, așa cum o înțeleg copiii, ne permează viața pentru un timp, și o luăm cu noi atunci când ne hotărâm să mergem spre casă pe altă rută decât cea obișnuită, să intrăm într-un magazin peste măsură de vechi, doar ca să-l putem ține minte, să simțim, pentru o clipă, personalitatea unei clădiri sau a unui oraș, dincolo de ceea ce știm despre arhitectură, urbanism și așa mai departe. Din acest punct de vedere, „77 de legende pragheze” este un adevărat manual de mirare, o carte-ochelar, capabilă să ne facă să vedem felii din timp, orașul ca pe un mare tort. Și, bineînțeles, odată învățată, mirarea nu se va opri la străzile Pragăi. Alonz-y!

Timothy Leary – The Psychedelic Experience (Penguin)

Leary - The Psychedelic ExperienceAm primit la librărie una din cele mai controversate cărți ale secolului 20, așa încât am considerat că nu avem de ales, și am citit-o. Într-un fel, cartea este un document al unei epoci din istoria Statelor Unite ale Americii, prezentând în mod indirect o imagine a tendințelor anilor ’60 în ceea ce privește știința și spiritualitatea. Însă, motivul pentru care „The Psychedelic Experience” a devenit atât de faimoasă este intenția sa de a fi un manual pentru atingerea iluminării spirituale, iluminare deschisă de „cheia chimică” a LSD-ului.

„The Psychedelic Experience” este un volum complex, cerând o mare deschidere la noi idei și la conexiuni neașteptate între idei vechi. Nu trebuie să uităm că Timothy Leary și colegii săi fuseseră cu toții profesori de psihologie la Harvard, înainte să fie dați afară din pricina aplecării „neștiințifice” asupra drogurilor psihotropice. Să nu vă imaginați însă că Leary ajunge în tabăra lui Hunter S. Thompson în descrierea experiențelor psihedelice – din contră, întregul volum este o încercare de regularizare și structurare a „trip”-ului, tratându-l cu un soi de pragmatism științific deosebit de interesant. Cele câteva ore de „alterare a conștiinței” n-au nimic de-a face cu recreația sau cu deconectarea, pentru Leary. Dimpotrivă, „the trip” este o oportunitate de a deschide porțile iluminării așa cum ea este descrisă în „Cartea Tibetană a Morților”, dar numai urmărind un set clar și rigid de instrucțiuni.

Războiul împotriva drogurilor, cu toate că nu a avut succes în ceea ce privește eradicarea drogurilor de pe piață, a reușit însă crearea unei mentalități foarte puternice împotriva substanțelor care alterează conștiința. Din acest punct de vedere, inițiativa președintelui Nixon, menită să discrediteze ideile politice ale hipioților prin demonizarea unuia dintre aspectele cele mai importante ale contraculturii lor (experimentarea unor stări alternative de conștiință cu ajutorul drogurilor) a reușit pe deplin. Volumul lui Leary trebuie înțeles din această perspectivă, ca o încercare de legitimare a experimentelor de acest fel printr-un context științific/spiritual. Este o încercare foarte interesantă, care merită revizitată și abordată dintr-o perspectivă proaspătă. De aceea, BookStory vă recomandă această poveste multistratificată și surprinzătoare!

Intelectuali la cratiță – volum coordonat de Ioana Pârvulescu (Humanitas)

Intelectuali la cratitaCartea aceasta are un titlu atât de subtil ofensiv încât aproape că m-am ferit de ea. Implicația, sub formă de injecție subțire de sarcasm, ar fi că între aceste două cuvinte ar fi un soi de incompatibilitate, un mic oximoron, vrednic de a stârni interesul cititorilor. Ca și cum ar fi ceva neobișnuit în ideea ca un intelectual să se afle pe același plan de existență cu umila cratiță. Din fericire, amintirile și minunatele rețete culese în acest volum nu fac decât să dovedească pe deplin contrariul. Și cum în ultimele decenii (ca să nu spun „post-modernitate”) orice text este un pretext, până și rețetele culinare se dovedesc adevărate surse de poezie în cernelurile fine ale scriitorilor care au contribuit la întocmirea acestei cărți-de-mult-mai-mult-decât-bucate.

Sarcina de a recenza o carte de bucate nu este deloc una ușoară, întrucât cred că trebuie să încerci măcar câteva din rețetele prezentate ca să poți face vreo judecată de valoare. În pofida faptului că mare parte din volum este dedicat nostalgiilor, mărturiilor și fragmentelor de „background” gastronomic al unor din cei mai importanți și simpatici oameni de cultură români, nu am putut scăpa din vedere faptul că este totuși vorba, până la urmă, de o carte de bucate, așa că am încercat câteva rețete – vă spun așadar fără rețineri că „Intelectuali la cratiță” conține adevărate bijuterii culinare și ar fi un mare păcat să nu vă bucurați măcar o dată de aroma sarmalelor a căror preparare este descrisă copios în aceste pagini.

Parfumul de „lume veche” emanat de aceste rețete, dublat atât de bine de sentimentul unei demnități umane transmise peste generații, depășind cu răbdare cele mai cumplite adversități, este prezent în aproape fiecare din povestirile consemnate. Gama de emoții asociate diverselor bucate este fascinantă – de la curiozitate infantilă la încântare rafinată și vocație ascetică – iar efectul general al volumului este încuranjarea realizării că această carte este „de bucate” numai în măsura în care bucatele sunt despre oamenii cărora le plac, despre legăturile din miezul unei familii, despre fericirea din farfurie. Cartea aceasta ne poate învăța nu doar cum să gătim diverse lucruri, ci și cum să le savurăm, să le înțelegem istoria, capacitatea de a defini epoci și momente cheie. V-am stârnit apetitul?…

Mary Doria Russell – Pasărea domnului (Trei)

pasarea-domnului_1_fullsizeDin păcate, literatura SF suferă de un anumit complex de inferioritate în raport cu „literatura clasică” chiar și acum, în pofida eforturilor extraordinare ale unor scriitori ca Philip K. Dick sau Frank Herbert. Linia de demarcație între SF revoluționar și SF de larg consum este uneori dificil de trasat, cu atât mai mult cu cât criteriile de valorizare diferă substanțial de la cititor la cititor. Nu pot așadar, decât să vă prezint propriul meu criteriu și să vă recomand volumul lui Mary Doria Russell pornind de la această idee.

Din punctul meu de vedere, calitatea clasică a unui SF vine din necesitate: necesitatea ca povestea respectivă să fie plasată într-o astfel de ramă, necesitatea ca întrebărilor care îl frământă pe autor să li se poată răspunde numai într-o astfel formă. Cu alte cuvinte, dacă elementele SF sunt doar o alegere stilistică, șansele sunt ca povestirea respectivă să sune fals, căutat, cel puțin din perspectiva mea. Pe de altă parte, dacă elementele SF sunt absolut necesare pentru ca anumite probleme să fie investigate, ca în cazul multora din romanele lui Philip K. Dick, ale fraților Strugatski  sau ale lui Stanisław Lem, de pildă, atunci sunt șanse foarte bune ca povestirea să capete o rezonanță deosebită și să deschidă noi perspective, cu adevărat provocatoare. În această categorie se încadrează și volumul excepțional al lui Mary Doria Russell, tradus în limba româna cu titlul „Pasărea domnului”, apărut la editura Trei în anul 2013. Nu am de gând să vă divulg nimic din poveste, așa că vă voi descrie foarte pe scurt, pornind de la spusele autoarei, problema care o măcina pe aceasta în timp ce a scris romanul – „Cum putem noi să judecăm, acum, acțiunilor exploratorilor și coloniștilor din trecut? Cum le putem denunța cu atâta ușurință ca fiind lipsite de perspectivă, greșite, chiar atroce, în contextul în care, chiar și acum, cea mai bună pregătire posibilă și cele mai bune intenții pot duce la rezultate complet neprevăzute când vine vorba de contactul între culturi și moduri de gândire incompatibile?”

Nu-i așa că este o întrebare foarte interesantă? Credeți-mă, calitatea scriiturii se ridică pe deplin la nivelul cerut de o asemenea problemă spinoasă, iar autoarea reușește în mod excelent nu doar să capteze căutarea unui răspuns, ci și formularea impecabilă și plină de răbdare a problemei, într-un context narativ detaliat, verosimil și elocvent pe mai multe planuri. Recomand cu toată încrederea acest volum, a cărui persistență întru anonimat între cititorii români ar fi un mare păcat! Dacă mă găsiți în librărie, nu vă sfiiți să mă întrebați mai multe, aș fi încântat să vă copleșesc cu detalii.

Aldous Huxley – Reîntoarcere în minunata lume nouă (Polirom)

reintoarcere-in-minunata-lume-noua_1_fullsizeAr fi dificil de negat că trăim într-o eră suprasaturată de informație adeseori nefiltrată și foarte greu de validat. Google a făcut pași importanți în ceea ce privește determinarea relevanței informației căutate, însă discernământul inteligenței umane nu poate fi încă programat în algoritmi infailibili. Una din consecințele directe ale acestei probleme este ispita de a crede deopotrivă mai mult și mai puțin decât ar trebui, tentația de a abandona prudența în favoarea fricii și bunul simț în favoarea speculației panicarde. Iată starea de fapt în care încearcă să-și găsească locul această colecție de articole ale lui Aldous Huxley, publicate de acesta ca reacție la evoluția evenimentelor în cele mai bine de două decenii de la apariția celebrei sale distopii – „Minunata lume nouă”. Autorul, un observator extrem de atent și de conștient al realităților politice, sociale și științifice ale epocii sale, făcuse o serie de previziuni, plasându-le departe în timp, într-un viitor în care liberul arbitru și discernământul omenirii sunt aproape anihilate de un regim totalitar al cărui supuși nici măcar nu mai sunt conștienți de propria situație. Într-un fel, la o comparație cu alte distopii celebre („Noi” de Evgheni Zamiatin, „1984” de George Orwell – față de care Huxley se raportează pe larg în volumul despre care scriu), viziunea din „Minunata lume nouă” este mult mai insidioasă și pare din ce în ce mai probabilă.

Tocmai de aici pornește și impulsul autorului de a elabora asupra temelor deschise în opera sa de ficțiune distopică prin seria de articole/eseu culese în acest volum, publicat pentru prima oară în 1958. Îngrijorarea crescândă a lui Huxley pe măsură ce i se confirmă temerile, în varii forme pe care nici nu și le-ar fi putut imagina în 1932 (anul publicării „Minunatei lumi noi”) și cu o viteză și eficiență neprevăzute și alarmante răzbate prin cuvintele sale, suficient de elocvente și de bine structurate încât să contagieze aproape instant mințile cititorilor. Folosesc acești termeni poate prea puternici în încercarea mea de a sublinia valoarea extraordinară a acestui document. Spun „poate prea puternici” fiindcă, în pofida anacronismelor de natură științifică pe care Huxley le invocă (de pildă teoria manipulării subliminale, a cărei validitate a fost deconstruită de oamenii de știință în ultimii ani), autorul reușește admirabil să păstreze o doză sănătoasă de obiectivitate și dă dovadă de o capacitate de discernământ și de o inteligență redutabile în formularea și analiza întrebărilor și provocărilor din aceste eseuri.

Acest volum are potențialul să devină singura carte pe care vor trebui s-o citească vreodată oamenii pasionați de teoria conspirației. În același timp, cartea este un îndemn sincer și deosebit la convingător la conștiință de sine, la educație în spiritul libertății de gândire și la rezistență în fața oricăror forțe impersonale de înregimentare a spiritului uman. Republicarea sa într-o nouă colecție a editurii Polirom constituie o ocazie deosebită pentru cititori pentru a lua contact cu una din cele mai ascuțite gândiri ale secolului trecut, ale cărei puteri formidabile de percepție sunt, în cea mai mare parte, de o actualitate uimitoare și alarmantă, în continuă creștere. O recomandăm cu drag și vă așteptăm în librărie pentru discuții și polemici!

Lemony Snicket – Cine ar putea fi la ora asta? (Corint Junior)

Cine ar putea fi la ora asta?
Cine ar putea fi la ora asta?

Totul a început cu o copertă remarcabilă. Treaba unei coperte e să atragă atenția, ceea ce nu e tocmai ușor de făcut, mai ales într-o librărie. Dacă pentru o carte coperta e glasul cu care strigă la tine s-o iei de pe raft, atunci cartea asta era Maria Callas. Am aproape treizeci de ani și totuși coperta m-a făcut să mă simt ca un copil căruia îi trebuie acel ceva – părinții știu cât de cumplit poate fi acest imperativ.

Partea cu adevărat interesantă a început însă abia după ce am deschis volumul tare, încăpățânat și frumos mirositor. Lemony Snicket, dincolo de faptul că are cel mai bun „nume de scenă” dintre toți scriitorii pentru copii, știe să facă în așa fel încât să captureze atenția cititorului instantaneu și să nu-i mai dea drumul până ce nu se leagă o prietenie nemaipomenită, atât de mare încât nici nu încape în paginile volumului. Domnul Snicket este un scamator de mare calibru, iar cartea „Cine ar putea fi la ora asta?”, prima din seria „Toate întrebările greșite”, dovedește pe deplin acest talent rar. Mai e și un acrobat desăvârșit, fiindcă își înșiră cuvintele în așa fel încât reușește să nu te ia de sus niciodată, fără însă a te menaja câtuși de puțin. Unde mai pui că jonglează atât de minunat cu expresiile și cu vorbele din paginile acestea încât te convinge de la bun început că e și jongler de meserie? Până una alta, cartea lui Lemony Snicket e mai ceva ca un spectacol de circ!

„Cine ar putea fi la ora asta?” este o carte pentru copiii cărora le place să se joace „de-a” mai mult decât orice, dar mai ales pentru copiii care știu să șteargă liniile dintre joacă și ne-joacă. Dacă sunteți un adult care mai știe chiar și acum trucul acesta, atunci vă va plăcea cu atât mai mult. Și ca să vă anticipez nerăbdarea, vă sfătuiesc chiar s-o citiți înaintea copilului dumneavoastră – nu vă va lua decât câteva ore. Pur și simplu nu vă puteți refuza deliciul încercării de a descifra trimiterile literare încifrate în povestire și sentimentul nemaipomenit că ați dat peste cel mai bun roman polițist cu atmosferă de film noir, scris pentru copii. Și e abia primul volum dintr-o serie de patru! Promitem solemn că le vom avea în librărie pe măsură ce apar! Vă așteptăm!

0

Your Cart